Rolul monedei în viaţa economică şi socială necesită abordarea evoluţiei şi a funcţiilor îndeplinite de aceasta încă din perioada circulaţiei pieselor din metale preţioase.

Trecerea economiilor de la forma preponderent naturală (bazată pe troc) la economia de schimb, concurenţială, antrenează importante modificări în rolul îndeplinit de bani în cadrul tuturor laturilor activităţii umane şi economice. Posibilitatea utilizării, sau nu, a banilor ca instrumente pentru reglarea mecanismelor economiei este evidenţiată în cadrul teoriilor care s-au dezvoltat prin studierea acestui domeniu.

În primul rând, se remarcă teza neutralităţii potrivit căreia, fenomene precum crizele economice, recesiunea, şomajul nu pot fi reglate prin instrumentarea masei monetare. Rolul activ al monedei ca instrument de influenţare a economiei a fost evidenţiat, pentru prima dată, de economistul John Maynard Keynes, care în lucrarea „Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936) demonstrează modul în care statul poate regla circulaţia monetară şi creditul în scopul echilibrării economiei.

O reconsiderare esenţială a rolului banilor în viaţa economică este realizată în cadrul teoriei cunoscute sub numele de „monetarism”.

Potrivit acestei concepţii, se susţine ideea unei creşteri anuale a masei monetare în circulaţie cu 3-5 % anual, ceea ce asigură cantitatea de monedă necesară plăţilor, fără antrenarea de fenomene inflaţioniste. Reprezentanţii monetarismului sunt cunoscuţi în literatura de specialitate ca reprezentanţi ai „Şcolii de la Chicago” în frunte cu Milton Friedman, şi sunt apreciaţi ca principalii oponenţi ai modului de gândire Keynesian.

Indiferent de teoriile care au fost formulate cu privire la utilizarea monedei ca instrument al reglării vieţii economice, esenţial este că în contextul economiilor contemporane, deşi s-au produs modificări importante din punct de vedere al formei de existenţă moneda continuă să îndeplinească rolul de etalon al valorii, instrument de plată şi mijloc de tezaurizare.

În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de „bani” cât şi cel de „monedă”.

Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului francez, englez, italian desemnează, potrivit definiţiei dată de dicţionarul Larousse, „o piesă de metal, emisă de autoritatea suverană, pentru a servi ca mijloc de schimb”. Potrivit aceleeaşi definiţii, termenul de monedă este de origine latină şi provine de la numele zeiţei Junon Moneta, în templul căreia romanii băteau monede.

În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu aproximativ acelaşi sens, termenul „bani”. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege „echivalentul general al valorii mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată”. Etimologic, termenul de bani are provenienţă necunoscută.

Din definiţii rezultă că între cele două noţiuni există diferenţe cantitative şi calitative, astfel:

noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de monedă, întrucât

cuprinde toate mijloacele de schimb;

noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice.

Din această abordare rezultă că noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta reprezentând doar o parte a masei băneşti.

   Definirea monedei şi măsurarea acesteia reprezintă o operaţiune dificilă, fără a ajunge să fie perfect riguroasă, după cum o demonstrează dezbaterile dintre teoreticieni, pe de o parte, şi cele dintre statisticieni, pe de altă parte.

Există două definiţii care pot fi atribuite monedei, astfel:

definirea funcţională (prin analizarea funcţiilor monedei);.

definirea statistică (prin analizarea indicatorilor şi agregatelor monetare).

    Formele pe care le îmbracă moneda sunt numeroase şi în continuă schimbare, ceea ce conduce la definirea acesteia prin funcţiile pe care le îndeplineşte.

   Deşi există unele divergenţe de opinii cu privire la numărul funcţiilor îndeplinite de monedă, în esenţă acestea sunt următoarele, cu posibilitatea regrupării şi a divizării într-un număr mai mare sau mai mic:

A) funcţia de standard sau etalon al valorii

B) funcţia de unitate de cont

C) funcţia de mijloc de plată (şi de schimb)

D) funcţia de rezervă a valorii (sau mijloc de tezaurizare)

E) funcţia de standard al plăţilor amânate

     Îndeplinirea acestor funcţii ale monedei trebuie analizată în contextul economiilor monetare, în cadrul cărora moneda reprezintă principala modalitate prin care sunt realizate tranzacţiile.

     Deşi există aprecieri conform cărora barterul sau trocul (schimbul bunurilor în natură) este o caracteristică a economiilor nemonetare, totuşi, în economia contemporană există manifestări ale acestuia. Astfel, barterul apare ca un răspuns la excesul de produse şi materiale, situaţie în care anumite firme încearcă să realizeze tranzacţii directe – marfă contra marfă.

     De exemplu, în anul 1990 firma McDonnell Douglas Helicopter Company a încheiat un contract de barter, în condiţii de reciprocitate cu o societate hotelieră, prin care se prevedea utilizarea de către angajaţii firmei a unor camere de hotel, în schimbul livrării de piese, cuie,

piuliţe necesare întreţinerii hotelului.

Leave a reply